Îți aduci aminte cum stăteam ascunși,
Mii de secunde, de parcă eram… duși?
Stăteam înlănțuiți în întuneric și tăcere,
Unindu-ne buzele și sufletele, într-o tainică plăcere.
Îți aduci aminte cum te-înlănțuiam,
Cum, cu gândurile mele, sufletul ți-l frământam?
Îți aduci aminte cum încercam să pătrund cât mai adânc în tine,
Și cum, tu, mă respingeai de frică și din grijă pentru mine?
Îți aduci aminte cum… știam atât de sigur, că suntem doi imortali,
Și că iubirea va dăinui, cu siguranță, peste ani și ani?
Știam cum vom trăi veșnic unul lângă altul în Cer și pe Pământ,
Cum ne vom înțelege în tăcere, fără de vreun cuvânt.
Îți aduci aminte cum stăteam, unul lângă altul, desculți, tăcuți și ascunși,
Și cum, am coborât în lume, de iubirea noastră atât de adânc pătrunși?
Acolo, oare, cum de am greșit ascultând de alții și nu de inimă?
Ce am vorbit și cum de iubirea s-a evaporat, transformată parcă-n crimă?
Îmi aduc aminte cum cu amândouă mâinile, pierdut, de tine mă agățam,
Cum n-am vrut să-ți dau drumul, cât eram de disperat… doar te iubeam!
Îmi aduc aminte cum speram să fim, într-adevăr, din neam de imortali
Și cum apoi ne-am pierdut iubirile, dispărute, în lume, printre canibali!
