Te văd într-o poză,
în pixeli albi și negri,
și-n ea,
îți întrezăresc culoarea ochilor
și le simt dorința atașării.
Așa, în alb și-n negru,
ești neclară privirilor;
și asta mă stârnește
și-mi armează dorința
de a te privi mai de-aproape.
Chiar dacă ești în alb și-n negru,
prin lumina obscură,
ce o lași să-ți cuprindă chipul
și să-ți ascundă trupul,
văd, clar, roșul buzelor tale
pe care le-am transformat într-un punct de referință
de unde îți privesc poza.
Ești în alb și-n negru,
învăluită-n lumini palide și-n umbre,
dar te ghicesc,
te asamblez, toată, în minte.
Risc să ghicesc că nu-ți plac non-culorile
în care te ascunzi
la fiecare amurg de zi.
Ești în alb și-n negru
dar parcă aștepți să zâmbești culorilor
din moment în moment.
Risc să cred că aștepți zorile
la fiecare început de vis
și le rogi să-ți aducă culorile
și nuanțele
în suflet.
Te văd doar într-o poză,
imaginată în pixeli albi și negri,
dar ești un mozaic de pixeli colorați
împrăștiind sentimente
într-un mod ordonat
și direcționat către privirea mea.
Ești într-un alb-negru
care îmi creează dependență
de culorile și nuanțele sufletului tău.
Ești frumoasă în alb negru.
