Priveam spre Soare.
Soarele era blând.
Strălucea, intens,
însă puteam să-l privesc.
Era încântat că-l admir.
Voiam să-i mângâi razele,
dar… ce păcat…
îmi scăpau printre degete.
Fermecat, am închis ochii
și l-am lăsat
să-mi dezmierde trupul cu razele lui.
Simțeam cum razele sale,
curgând parcă dintr-un izvor nesfâșit,
îmi mângâiau trupul
și se contopeau, mai apoi, cu pământul.
Dezmierdat de Soare,
m-am întors spre Pământ.
Am simțit că și el,
înfrățit, parcă, cu Soarele,
avea grija mea.
Pătruns de fiori de plăcere
mi-am pus palmele în țărână
și l-am mângâiat,
brutal, de parcă-aș fi vrut
să-l țin doar pentru mine.
Deschizând ochii am privit în înaltul cerului,
când, dintr-odată,
o amețeală plăcută
a pus stăpânire pe mine.
Parcă zburam și cădeam,
în același timp,
în mijlocul cerului albastru.
Înnebunit, speriat, înspăimântat
am încercat să pipăi ușor Pământul
și să mă agăț de razele Soarelui.
Am simțit atunci cum și Pământul mă caută,
cum razele Soarelui își opresc curgerea,
strângându-mă în căldura lor,
cum, protector,
Cerul își reduce imensitatea.
Și-atunci mai atins și ai privit înspre mine!
